I.  Una dintre reglementările importante aduse de Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European şi a Consiliului este şi cea legată de utilizarea documentului european de achiziţie unic (DEAU). În legislaţia naţională o prevedere similară o regăsim la art. 11 alin. (4) din HG nr. 925/2006, introdusă de HG nr. 834/2009. De la apariţia acestui articol în 2009 şi până în prezent, declaraţia pe propria răspundere a stârnit nenumărate controverse, adevărate „furtuni” printre actorii implicaţi în achiziţiile publice, părerile fiind împărţite în două tabere:

• una ce susţine o declaraţie însoţită de anexă în care „ofertantul trebuie să menţioneze succint, dar precis, modul concret de îndeplinire a respectivelor cerinţe – inclusiv, dacă au fost solicitate, diverse valori, cantităţi sau altele asemenea.”
• şi alta ce consideră că e suficientă o declaraţie sub foma unei simple fraze, de genul „îndeplinesc toate cerinţele de calificare”, dar fără absolut nicio altă informaţie referitoare la calificare.

E bine cunoscut că aceste dispute au fost antrenate tocmai de deciziile contradictorii emise de CNSC şi curţile de apel, de inexistenţa unei opinii comune între complete şi instituţii.

Problema nu se pune în ceea ce priveşte informaţiile care pot fi verificate şi de autoritatea contractantă (cifra de afaceri, plata datoriilor etc.) ci elementele pentru care autoritatea nu are absolut nicio informaţie în vreun document al ofertei, nu deţine nicio sursă de edificare ce ar face trimitere la experţi, terţii susţinătorii, subcontractanţii, experienţa similară etc. În atare condiţii, autoritatea nu are cum să prevadă modalitatea de îndeplinire a cerinţelor.

Mai mult, dacă în procedură e implicat un operator din afara României, nici asupra cifrei de afaceri, ori a plăţii datoriilor către bugetul de stat, autoritatea nu se poate lămuri.

Astfel, declaraţia pe propria răspundere a devenit un măr al discordiei în procedurile de atribuire.

Mulţi specialişti, acerbi luptători ai menţinerii unei declaraţii simple, fără anexă, prevesteau elaborarea unei directive ce le va confirma ideea.  Dar timpul şi practica au infirmat aşteptările lor.

În aceast sens, Directiva 2014/24/UE, publicată în 28 martie 2014, ne anunţă regulile ce vor guverna şi achiziţiile publice din România.

În preambulul Directivei, la considerentul (84) regăsim prevederi cât se poate de avantajoase pentru derulare achiziţiilor într-un mod facil: utilizarea documentului european de achiziţie unic (DEAU), ce constă într-o declaraţie pe propria răspundere actualizată, cu rol de „simplificare considerabilă în beneficiul atât al autorităţilor contractante, cât şi al operatorilor economici”, de reducere a formalismului exagerat privind depunerea documentelor de calificare.

O asemenea dispoziţie a fost introdusă în special la cererea IMM-urilor, ce au apreciat drept un obstacol în calea participării solicitarea excesivă a unui număr mare şi inutil de documente, cum ar fi „certificate sau alte documente legate de criteriile de excludere şi de selecţie”.

În rezolvarea problemei, legiuitorul a propus remiterea de către operatorul economic a unui DEAU actualizat.

După expunerea motivelor de introducere DEAU- descrise în considerentul (84), art. 59 al Directivei 2014/24/UE detaliază modalităţile de utilizare/aplicare ale documentului:

• la momentul depunerii, „autorităţile contractante acceptă documentul european de achiziţie unic DEAU […] ca o dovadă preliminară în locul certificatelor eliberate de către autorităţile publice sau de către terţe părţi care confirmă că operatorul economic în cauză îndeplineşte oricare dintre următoarele condiţii:

(a) nu se află în una dintre situaţiile menţionate la articolul 57[1] în care operatorii economici sunt sau pot fi excluşi;

(b) îndeplineşte criteriile de selecţie relevante care au fost stabilite în conformitate cu articolul 58[2];

(c) dacă este cazul, respectă regulile şi criteriile obiective care au fost stabilite în conformitate cu articolul 65[3].”

• în document trebuie precizate entităţile, terţii responsabili cu întocmirea documentelor justificative;
• e obligatorie consemnarea în DEAU a adreselor de internet ale bazelor de date sau a oricăror date de identificare de unde autoritatea contractantă ar putea obţine informaţii privind modul de îndeplinire a cerinţelor de calificare;
• în orice moment, în vederea unei bune derulări a procesului de evaluare, autoritatea are dreptul de a solicita documentele din DEAU;
• ofertantul căruia s-a decis atribuirea contractului va trebui să furnizeze, în mod obligatoriu, dovezile pertinente pentru demonstrarea îndeplinirii cerinţelor de calificare – considerentul (84).

Deşi art. 59 alin. (2) din Directivă stabileşte anumite condiţiile de emitere DEAU (existenţa unui formular standard, eliberarea electronică etc), referitor la conţinutul documentului interpretarea, în spiritul legii europene, nu poate fi decât una: declaraţia trebuie să conţină un minim de informaţii pentru identificarea modului de îndeplinire a cerinţelor de calificare/ selecţie.

II.  O alta noutate introdusă de Directiva 2014/24 este cea de la considerentul (85), de interpretare a dovezilor îndeplinirii cerinţelor de calificare: în evaluare autoritatea ar trebui să se bazeze pe cele mai recente informaţii. În acest sens, este redat exemplul unei datorie restante „la contribuţiile la asigurările sociale ce a fost între timp achitată”.

Transpunerea considerentului (85) în legislaţia naţională ar diminua numărul excluderilor neîntemeiate din procedură.

În practică există situaţii în care, dacă ofertantul la data depunerii ofertelor avea datorii către bugetul consolidat era respins, chiar dacă pe parcursul derulării procedurii dovedea achitarea lor.

O altă situaţie similară este cea a neautorizării operatorului economic la data depunerii ofertelor, chiar dacă, la numai trei zile, operatorul prezintă autorizaţia emisă după termenul limită de depunere.

Autoritatea contractantă ar trebui să interpreteze cerinţele de calificare în sensul deţinerii de către ofertant a resurselor necesare executării contractului.

În acest mod, autoritatea se va asigură că, la momentul semnării contractului, ofertantul câştigător posedă minimul impus pentru derularea contractului.

Or, nicăieri în documentaţia de atribuire nu e specificat momentul la care trebuie făcută dovada îndeplinirii cerinţelor. Poziţionarea în timp (înainte de atribuire) se face doar în considerentul (84), unde se atrage atenţia autorităţilor contractante de a nu încheia contractele cu ofertanţii care nu sunt în măsură să facă dovada respectării cerinţelor.

De aceea, menţiunea de la considerentul (85) conform căreia „este important ca deciziile autorităţilor contractante să se bazeze pe informaţii recente în special cu privire la motivele de excludere, dat fiind că pot interveni modificări importante destul de rapid” vine tocmai în sprijinul operatorilor economici care, justificând temeinic, demonstrează că nu au posibilitatea îndeplinirii/ dovedirii până la termenul de depunere.

Mai mult, se recomandă verificarea informaţiilor prin accesarea „bazele de date relevante, care ar trebui să fie naţionale, adică să fie administrate de autorităţi publice”.

Date fiind argumentele de mai sus, să sperăm că se va renunţa la practica respingerii concurenţilor pe  motiv că nu fac dovada:

• cifrei de afaceri, deşi acestea s-ar putea citi din siteul www.mfinante.ro;
• plăţii datoriilor, deşi autoritatea ar fi avut posibilitatea să solicite informaţii direct de la Ministerul Finanţelor etc.

Pentru reducerea birocraţiei, în acelaşi considerent (85), Comisia a înscris unul din dezideratele sale în achiziţii: „promovarea de măsuri care să poată facilita accesul electronic uşor la informaţii actualizate, cum ar fi instrumentele de consolidare care permit accesul la dosarele virtuale ale societăţilor sau mijloacele de facilitare a interoperabilităţii între baze de date sau alte măsuri de sprijin de acest tip.”

III.    Încă o regulă nouă de evaluare inclusă în Directivă se referă la utilizarea de către autoritatea contractantă a acelor documente „aflate în continuare la zi, care sunt deja în posesia lor de la proceduri de achiziţii anterioare”.

La procedurile de achiziţii publice iniţiate de instituţiile cu un volum mare de investiţii, cum ar fi primăriile de municipii ori consiliile judeţene, operatorii economici participă, de multe ori, concomitent la mai multe atribuiri. De exemplu, derularea a trei achiziţii de lucrări reabilitare drumuri judeţene în comuna A, comuna B şi comuna C. Documentaţiile de atribuire fiind similare, cerinţele de calificare, implicit documentele doveditoare, sunt aproape identice. De exemplu: certificatul emis de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, cazierul fiscal al societăţii, al administratorului, certificate de atestare fiscală emise de Ministerul de Finanţe şi de Consiliul Local.

Conform noii dispoziţii, dacă ofertantul a depus la dosarul primei proceduri lansate documentele cerute prin fişa de date, iar la următoarele le-a menţionat în declaraţia pe propria răspundere, autoritatea ar trebui să apeleze pentru celelate două proceduri la înscrisurile din prima achiziţie.

În plus, prin Directivă se propune interzicerea solicitării documentelor valabile aflate la autoritatea contractantă la alte proceduri.

O asemenea măsură ar trebui să conducă, drept consecinţă imediată, la interdicţia înscrierii în fişa de date a obligaţiei depunerii documentelor şi în original şi în copie (uneori câte 3 sau 5 exemplare).

Dar „punerea în aplicare a acestei sarcini ar trebui să devină efectivă numai după ce utilizarea mijloacelor electronice de comunicare devine obligatorie, întrucât gestionarea electronică a documentelor va uşura mult sarcina autorităţilor contractante”

Deşi statele membre au obligaţia ca, până la 18 aprilie 2016, să asigure intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma noilor directive, practica în domeniul achiziţiilor ar trebui să tindă, până la transpunere, spre respectarea obiectivelor acestor directive.