Publicat în revista nr. 139 – Aprilie 2019

Radu DAMASCHIN, Partener în cadrul departamentului de Litigii al NNDKP

Potrivit Legii nr. 101/2016, contestaţiile împotriva actelor autorităţii contractante pot fi formulate fie la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, organism independent cu activitate administrativ jurisdicţională, fie la secţia de contencios administrativ a tribunalul de la sediul autorităţii contractante. De principiu, diferenţa dintre cele două proceduri/competenţe alternative constă în aceea că în vreme ce în prima ipoteză asupra contestaţiei se pronunţă un complet de 3 format din membri (din care cel puţin unul trebuie să fie licenţiat în drept) în baza actelor scrise depuse de părţi (şi numai în mod excepţional în urma unei audieri), contestaţia adresată tribunalului se soluţionează de către un judecător, în şedinţă publică, după dezbateri orale contradictorii. Decizia CNSC poate fi atacată la Curtea de Apel cu plângere, în vreme ce hotărârea tribunalului poate fi atacată, la aceeaşi instanţă cu recurs. Atât hotărârea asupra plângerii, cât şi hotărârea asupra recursului sunt definitive.
Deşi cele două proceduri/competenţe alternative de contestare au una şi aceeaşi finalitate, respectiv verificarea legalităţii unui act al autorităţii contractante, sub aspectul procedurii efective de judecată există şi diferenţe care pot găsi cu greu o justificare obiectivă. Astăzi vom analiza pe scurt doar una dintre ele.
În cadrul contestaţiei, indiferent dacă este adresată Consiliului sau tribunalului, orice agent economic care participă la procedură sau care, după caz, este interesat să participe la procedură, poate formula cerere de intervenţie voluntară. Potrivit Codului de procedură civilă, dreptul comun în materie de procedura judiciară aplicabilă cauzelor civile şi administrative, intervenţia voluntară cunoaşte două forme, fiecare având un regim juridic propriu….

Pentru a vizualiza articolul integral, vă rugăm să vă ABONAȚI!