Publicat în numărul 101 al Revistei de Achiziţii Publice.

Florentina DRĂGAN, Consilier soluţionare contestaţii

Încă din anul 2006, achiziţia directă a ridicat numeroase semne de întrebare autorităţilor contractante, motivat de faptul că legiuitorul în cadrul ordonanţei nu a detalia în mod clar cum se puteau achiziţiona produse, servicii sau lucrări având valori relativ mici, pentru care nu era nevoie organizarea vreunei proceduri de atribuire astfel cum sunt acestea reglementate de prevederile art. 18 din O.U.G. nr. 34/2006. Iniţial, legiuitorul a reglementat dreptul autorităţii contractante de a achiziţiona direct produse, servicii sau lucrări, în măsura în care valoarea achiziţiei, estimată conform prevederilor O.U.G. nr. 34/2006, nu depăşea echivalentul în lei a 5.000 euro pentru fiecare produs, serviciu sau lucrare; achiziţia se realiza doar pe bază de document justificativ care, în acest caz, se considera a fi contractul de achiziţie publică, iar obligaţia respectării prevederilor ordonanţe de urgenţă se limita numai la asigurarea obţinerii şi păstrării documentelor justificative care dovedesc efectuarea oricărei achiziţii publice1.

În anul 2007, prin O.U.G. nr. 94/20072, legiuitorul a modificat aceste prevederi în sensul majorării plafonului până la care autoritate contractantă avea dreptul de a achiziţiona direct produse, servicii sau lucrări, de la echivalentul a 5.000 euro la 10.000 euro pentru fiecare achiziţie de produse, servicii sau lucrări; pentru ca în anul 2009 acest plafon să ajungă la echivalentul a 15.000 Fiind reglementat doar un drept al autorităţilor contractante şi nu o obligaţie, acestea preferau să cheltuiască banul public în mod transparent, sens în care indiferent de valoarea estimată a achiziţiilor alegeau să iniţieze proceduri de atribuire, fie de licitaţie deschisă, fie de cerere de oferte; în acest sens a se vedea numărul mare de proceduri de atribuire iniţiate în SEAP în perioadele respective.

Observând teama autorităţii contractante de a uzita de acest drept de cheltuire a banului public, legiuitorul în anul 2011 a transformat dreptul de a achiziţiona direct produse, servicii sau lucrări, în obligaţie4, motiv pentru care autorităţile contractante, deşi ordonanţa nu prevederea decât existenţa unui document justificativ, au început să inventeze tot felul de proceduri/norme, unele mai complicate decât altele, în justificarea alegerii operatorului economic cu care urma să încheie contractul de achiziţie (deoarece Catalogul electronic care se regăsea în SEAP nu era suficient), ajungând chiar în situaţia de a prefera să supraevalueze valorile estimate ale achiziţiilor astfel încât să se încadreze în pragurile pentru care legiuitorul îi obliga să iniţieze proceduri de atribuire, prin licitaţie deschisă/restrânsă sau cerere de oferte….

Pentru a viziualiza articolul integral, vă rugăm să vă ABONAȚI!