Florentina DRĂGAN, Consilier soluţionare contestaţii

Publicat în numărul 105 al Revistei de Achizitii Publice.  
Incă din 2004, în cadrul Directivei 2004/18/CE1, legiuitorul comunitar a prevăzut că, peste anumite praguri valorice, statele membre UE au obligaţia aplicării directivelor în domeniul achiziţiilor publice, obligativitate care se regăseşte şi în cadrul Directivei 2014/24/UE2 la art. 1 alin. (1),3 de unde rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că sub aceste praguri valorice, fiecare stat membru îşi elaborează şi aplică propriile norme/reguli/proceduri de cheltuire a banului public.
Astfel, în anul 2006, prin transpunerea Directivei 2004/18/CE, având în vedere faptul că în preambulul Directivei nr. 2004/18/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, se prevedea că atribuirea contractelor încheiate în statele membre în numele statului, al colectivităţilor teritoriale şi al altor organisme de drept public trebuie să respecte principiile prevăzute de tratat, în special principiul liberei circulaţii a mărfurilor, principiul libertăţii de stabilire şi principiul libertăţii de a presta servicii, precum şi principiile care decurg din acestea, precum egalitatea de tratament, nediscriminarea, recunoaşterea reciprocă, proporţionalitatea şi transparenţa4 şi ţinând cont de faptul că directivă stabilea reguli doar pentru contractele de achiziţii publice care depăşeau o anumită valoare, legiuitorul român a considerat necesar să reglementeze o procedură proprie ….

Pentru a viziualiza articolul integral, vă rugăm să vă ABONAȚI!