Publicat în revista nr. 162 – Septembrie 2021

Liviu-Alexandru Teodorescu, Avocat – Baroul Bucureşti

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 “Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act al unei autorităţi contractante sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri poate solicita anularea actului, obligarea autorităţii contractante la emiterea unui act sau la adoptarea de măsuri de remediere, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, pe cale administrativ-jurisdicţională sau judiciară, potrivit prevederilor prezentei legi.”
De asemenea, art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede dreptul persoanei vătămate de a se “adresa” fie pe cale administrativ-jurisdicţională Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, fie pe cale judiciară instanţei de judecată. N-am să insist în cadrul acestui material pe chestiunea modului în care sunt aşezate în actul normativ cele două “instrumente” puse de legiuitor la dispoziţia persoanelor vătămate, şi care denotă o anumită preferinţă pentru una dintre cele două proceduri, ci voi aduce în discuţie doar maniera cel puţin neunitară în care legiuitorul a ales să reglementeze accesul la acestea, în condiţiile în care regula este, sau ar trebui să fie, din perspectiva normei constituţionale, contestaţia formulată pe cale judiciară.
Astfel, potrivit art. 611 din Legea nr. 101/2016, persoana vătămată care utilizează contestaţia administrativ-jurisdicţională are obligaţia să constituie o cauţiune care este exprimată procentual (2% din valoarea estimată a contractului), dar fără a depăşi un prag valoric indicat de lege (cel mai mic fiind de 35.000 lei, iar cel mai mare de 880.000 lei)1. Chestiunea constituţionalităţii instituirii acestui mecanism de taxare a contestaţiei mi-am exprimat-o anterior, motiv pentru care nu voi relua argumentele prezentate….

Pentru a vizualiza editorialul integral, vă rugăm să vă ABONAȚI!