Rep: Sunteţi judecător detaşat la Agentul Guvernamental al României pentru Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE). Vă rugăm să ne explicaţi în câteva cuvinte ce influenţă exercită CJUE asupra dreptului european şi naţional al achiziţiilor publice. Care este rolul şi care sunt mijloacele de acţiune ale Agentului Guvernamental al României pe lânga CJUE?
Diana Magdalena Bulancea: Spre deosebire de sistemul nostru de drept, în sistemul de drept al Uniunii Europene jurisprudenţa CJUE iar prin CJUE înţelegem, după Tratatul de la Lisabona, Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate constituie izvor de drept, iar dacă ne gândim doar la câteva exemple, precum recunoaşterea efectului direct şi a supremaţiei dreptului comunitar, ca principii de drept ale Uniunii, pe cale jurisprudenţială, putem avea o imagine asupra influenţei pe care o poate exercita CJUE asupra dreptului european şi naţional în general. De asemenea, hotărârile preliminare pronunţate de CJUE sunt opozabile erga omnes şi produc efecte retroactiv, întrucât Curtea clarifică şi defineşte, atunci când este necesar, înţelesul şi scopul unei reguli astfel cum trebuie sau trebuia înţeles de la intrarea sa în vigoare, raţiunea acestui mecanism fiind de a asigura interpretarea uniformă a dreptului UE în toate statele membre.
Cum la nivelul UE domeniul achiziţiilor publice este reglementat prin intermediul directivelor, acte juridice ale Uniunii obligatorii pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele prin intermediul cărora ating acest rezultat, dispoziţiile acestora pot face atât obiectul unor acţiuni în anulare, promovate de un stat membru, cât şi al unor întrebări preliminare formulate de instanţe naţionale, cu privire la validitate sau interpretare, după cum statele membre pot fi aduse în faţa Curţii pentru incorecta sau incompleta transpunere, printr-o acţiune în neîndeplinirea obligaţiilor (cunoscută şi ca procedură de infrigement), declanşată de Comisia Europeană.
Agentul Guvernamental pentru Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asigură reprezentarea României în cadrul procedurilor prevăzute la art. 2 alin. (1) pct. 43 din HG nr. 8/ 2013, coordonând procesul de stabilire a poziţiilor naţionale şi întocmind actele necesare în contextul activităţii de reprezentare. Informaţii despre organizarea instituţiei Agentului, modul de lucru şi activitatea desfăşurată sunt disponibile pe site-ul MAE, la domeniul de referinţă „Afaceri europene” (http://www.mae.ro/node/20931), care este actualizat lunar în privinţa rapoartelor de activitate referitoare la contenciosul UE şi a sintezei jurisprudenţei instanţelor UE.
Rep: Cum vedeţi procesul de implementare în legislaţia naţională a noilor directive europene în domeniul achiziţiilor publice?
Diana Magdalena Bulancea: Ca pe o oportunitate. Am înţeles, din informaţiile făcute publice de către ANRMAP, că se intenţionează o abordare conjugată a procesului de implementare, prin elaborarea unei Strategii naţionale, ceea ce mi se pare un lucru bun. Am afirmat şi reafirm că ar fi de dorit ca, la un moment dat în cursul acestui proces, cel puţin, să fim şi noi, judecătorii de contencios administrativ, consultaţi cu privire la dificultăţile pe care le-am întâmpinat în aplicarea şi interpretarea cadrului normativ în litigiile privind achiziţiile publice.
[su_button url=”http://revista-achizitii.ro/wp-content/uploads/2014/04/talon-de-comanda-abonament-20141.doc” target=”blank” style=”3d” background=”#941c38″ size=”4″ icon=”icon: download”] CLICK AICI pentru a te abona la REVISTA DE ACHIZIȚII PUBLICE[/su_button]
Va fi dificil atât pentru autorităţile contractante, cât şi pentru operatorii economici, dar şi pentru judecătorii de contencios administrativ să se familiarizeze cu noua viziune adusă de noile directive, în special în privinţa elementelor prin care s-a optat pentru o altă soluţie legislativă decât cea din reglementarea anterioară, precum posibilitatea de a utiliza un factor de calificare drept factor de evaluare (spre exemplu: luarea în considerare a componenţei echipelor propuse pentru executarea proiectului şi a experienţei profesionale a membrilor acestora, aspect pus în discuţie în cauza aflată pe rolul CJUE C-601/13, Ambisig, în contextul noilor directive, ca un posibil reviriment de jurisprudenţă faţă de hotărârea pronunţată în cauza C-532/06, Lianakis).
Cu această ocazie ar putea fi îndepărtate foarte multe dificultăţi, care nu ţin neapărat de asigurarea garanţiilor impuse de directive sau de dreptul UE, principala fiind referitoare la stabilirea clară şi unitară a naturii litigiilor având ca obiect achiziţiile publice, indiferent că vizează faza pregătitoare a unei proceduri de achiziţie publică, procedura de achiziţie publică în sine (de la publicarea anunţului şi până la încheierea contractului) ori faza contractuală (încheiere, executare, încetare, anulare, reziliere/rezoluţiune, garanţii), cu o competenţă unitară a jurisdicţiilor care pot interveni şi norme procedurale clare.
Rep: Care sunt, în opinia dumneavoastră, măsurile care ar putea conduce la îmbunătăţirea sistemului de achiziţii publice în România? Cum contribuie existenţa unor remedii (căi de atac) eficiente la un astfel de deziderat?
Diana Magdalena Bulancea: Consider că achiziţia publică ar trebui privită în mod unitar şi complet, ca un proces delimitat de un moment iniţial al determinării nevoii achiziţiei unui produs sau serviciu şi analizei oportunităţii achiziţionării lui într-un anumit moment, cu anumite fonduri, şi de un moment terminus, al epuizării efectelor contractului încheiat, fie prin executare, fie ca urmare a desfiinţării lui, elementul central fiind banul public. Asta fără a implica, spre exemplu, lărgirea sferei de competenţă a CNSC-ului şi pentru etapele anterioare demarării procedurii sau pentru faza ulterioară încheierii contractului, ci din perspectiva reglementării (a cadrului normativ), al stabilirii naturii litigiilor, care ar atrage o competenţă unitară a instanţelor, ar permite o mai bună specializare şi oferirea unei jurisprudenţe unitare şi relevante. Aşadar, codificarea achiziţiilor publice, despre care s-a mai vorbit în ultima vreme, ar putea fi o soluţie.
O altă soluţie care ar fi extrem de benefică ar fi specializarea. Nu am identificat la nici un nivel un interes real pentru dificultăţile cu care se confruntă instanţele de contencios administrativ şi fiscal în România în ultimii ani, în condiţiile unei complicări a relaţiilor sociale care implică administraţia publică şi autorităţi şi instituţii publice, cu efect vizibil cel puţin în ceea ce priveşte numărul litigiilor de contencios administrativ. Or, în condiţiile în care Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, ca să fac referire exact la ceea ce cunosc, are de soluţionat cauze referitoare la litigiile oricărei persoane cu administraţia publică centrală şi locală (de la nivelul municipiului Bucureşti şi a celor 5 judeţe din circumscripţia sa), adică în cadrul raporturilor de drept administrativ clasic, litigii de urbanism, litigii de natură fiscală şi vamală (litigiile fiscale pot privi acte de impunere emise în urma unor inspecţii fiscale generale ce vizează ultimii 5 ani de activitate), litigii privind corecţiile financiare (care, nu de puţine ori, sunt aplicate pentru nereguli constatate în legătură cu zeci de proceduri de achiziţii publice), litigiile privind actele Curţii de Conturi, litigiile referitoare la funcţia publică (toate litigiile referitoare la raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, ale funcţionarilor publici cu statut special, unele litigii referitoare la militari), litigiile privind actele încheiate de ANI, litigiile privind aplicarea publică a dreptului concurenţei (având ca obiect acte ale Consiliului Concurenţei), litigiile privind actele autorităţilor de reglementare (ASF, ANRE, ANCOM etc.), litigii privind acordarea de măsuri reparatorii, litigii privind statutul străinilor în România, litigii referitoare la cetăţenie, litigii electorale, toate acestea pe lângă litigiile de achiziţii publice, iar toate aceste tipuri de litigii au un cadru normativ distinct, care cuprinde cel puţin o reglementare la nivel primar (de lege) şi câte două – trei acte administrative în cadrul legislaţiei secundare, plus o multitudine de reglementări de drept UE, fie obligatorii, fie chiar direct aplicabile (cum este situaţia dreptului concurenţei sau mecanismelor de finanţare), cred că nu este uman să ni se pretindă să soluţionăm repede, bine, complet, într-o manieră aptă să ordoneze administraţia şi să impună interpretarea oferită tuturor, aşa cum ar trebui s-o facem. Problema este că aşa ar trebui să fie şi noi ne dorim să ne putem îndeplini îndatoririle şi menirea în acest mod, însă este foarte dificil în condiţiile date.
Dacă s-ar crea specializări în cadrul contenciosului administrativ şi fiscal, cel puţin în ceea ce priveşte domeniul achiziţiilor publice, ar fi mult mai simplu să oferi soluţii rapide, care să nu constituie un obstacol în procesul de achiziţie publică, ci un mijloc de îndepărtare a lui.
