Cazul a avut ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de camera de apel competentă în litigii privind atribuirea contractelor de achiziţii publice a Oberlandesgericht Düsseldorf (Germania) în ceea ce priveşte interpretarea articolului 1 alineatul (2) literele (c) şi (d), alineatele (4), (5) şi alineatul (9) al doilea paragraf litera (c) prima şi a doua ipoteză din Directiva 18/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de servicii.
Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Hans & Christophorus Oymanns GbR, Orthopädie Schuhtechnik, pe de o parte, şi AOK Rheinland/Hamburg (o casă publică de asigurări de sănătate), pe de altă parte, cu privire la următoarele aspecte:
– dacă, în cadrul sistemului de sănătate german, casele publice de asigurări de sănătate sunt autorităţi contractante în scopul aplicării dispoziţiilor Directivei 18/2004/CE,
– dacă furnizarea de către producători de încălţăminte specializaţi, în urma unui acord încheiat cu casa publică de asigurări de sănătate, de încălţăminte ortopedică fabricată şi adaptată nevoilor individuale ale pacienţilor, însoţită de o consiliere detaliată acordată acestora înainte şi după furnizare, trebuie considerată un contract de achiziţii de bunuri sau un contract de achiziţii de servicii şi,
– în cazul în care furnizarea menţionată de încălţăminte ortopedică ar trebui considerată o prestare de servicii, dacă este vorba, în speţă, despre o „concesiune de servicii” sau despre un „acord‑cadru” în sensul dispoziţiilor Directivei 18/2004/CE.
La nivel de reglementare naţională, aveau relevanţă următoarele elemente:
Sistemul de sănătate publică în Germania, precum şi organizarea şi finanţarea caselor publice de asigurări de sănătate sunt reglementate de Codul securităţii sociale. Sarcina încredinţată de legiuitor caselor publice de asigurări de sănătate era definită după cum urmează :
„Ca instituţie întemeiată pe principiul solidarităţii, asigurarea de sănătate are drept obiectiv menţinerea, refacerea sau ameliorarea stării de sănătate a persoanelor asigurate.”
Casele publice de asigurări de sănătate sunt colectivităţi de drept public cu capacitate juridică şi care deţin competenţă de autogestionare. Este important de subliniat faptul că marea majoritate a populaţiei germane (aproximativ 90 %) este asigurată în mod obligatoriu, în temeiul legii, la o casă publică de asigurări de sănătate. Persoanele supuse sistemului de asigurare obligatorie pot alege casa la care doresc să se asigure, însă nu pot opta între o casă publică şi o casă privată.
Finanţarea caselor publice de asigurări de sănătate este asigurată prin contribuţiile persoanelor afiliate cu titlu obligatoriu, prin plăţi directe ale statului federal şi prin anumite plăţi compensatorii. Contribuţiile obligatorii ale persoanelor asigurate, precum şi partea din aceste contribuţii care este în sarcina angajatorilor constituie cel mai mare segment al finanţării caselor publice de asigurări de sănătate. În practică, partea din contribuţii care se află în sarcina persoanei asigurate este reţinută din salariul acesteia de către angajator şi este vărsată la casa publică de asigurări de sănătate împreună cu partea din contribuţie care se află în sarcina acestuia din urmă. Obligaţiile menţionate sunt de drept public, iar plata contribuţiilor este obligatorie, în temeiul unor dispoziţii de drept public.
Valoarea contribuţiilor nu este stabilită de stat, ci de casele publice de asigurări de sănătate. Astfel cum se prevede în reglementarea relevantă, acestea trebuie să calculeze contribuţiile astfel încât să acopere, împreună cu celelalte resurse, cheltuielile prevăzute de lege şi să asigure disponibilitatea mijloacelor de operare şi a rezervelor legale. Stabilirea valorii contribuţiilor necesită o autorizaţie din partea autorităţii publice de supraveghere a fiecărei case. Valoarea contribuţiilor este într‑o anumită măsură impusă prin lege, din moment ce trebuie stabilită astfel încât încasările rezultate să nu fie nici inferioare şi nici superioare cheltuielilor. Dat fiind că, în conformitate cu sistemul german de sănătate publică, prestaţiile care trebuie furnizate sunt în cea mai mare parte stabilite prin lege, casa publică de asigurări de sănătate vizată nu poate, în practică, să aibă o influenţă directă asupra cuantumului cheltuielilor.
Casele publice de asigurări de sănătate, deşi deţin competenţă de autogestionare, fac obiectul unui control din partea statului. În primul rând, anumite măsuri adoptate de casele publice de asigurări de sănătate, cum ar fi modificarea statutului şi stabilirea valorii contribuţiilor, operaţiunile de construcţie sau de achiziţionare a unor terenuri şi obţinerea unor programe, necesită o autorizaţie din partea autorităţilor de supraveghere. În al doilea rând, aceste autorităţi sunt obligate să verifice, cel puţin o dată la cinci ani, gestiunea comercială, contabilă şi operaţională a caselor publice de asigurări de sănătate pe care le controlează. Acest control se realizează cel puţin o dată la cinci ani, dar poate să fie şi mai frecvent. În cadrul controlului menţionat, aceste case sunt obligate să comunice autorităţii de supraveghere toate documentele şi toate informaţiile necesare. În plus, dacă organele de autogestiune ale respectivelor case refuză să asigure executarea sarcinilor pe care trebuie să le îndeplinească, aceste sarcini vor fi preluate chiar de autoritatea de supraveghere.
Gheorghe Cazan – Director General Ceparu&Irimia Consulting
Pentru a viziualiza articolul în integralitatea sa, vă rugăm să vă ABONAȚI!
