În vederea punerii în aplicare a politicilor Uniunii Europene, instituţiile europene adoptă acte legislative, în conformitate cu normele şi procedurile decizionale stabilite în Tratate. Astfel, potrivit prevederilor art. 294 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Comisia Europeană propune actele legislative, care sunt ulterior adoptate de Consiliu şi de Parlamentul European.

Având în vedere faptul că achiziţiile publice constituie o parte importantă a economiei comunităţii europene (cca. 19% din PIB-ul UE), s-a considerat necesară revizuirea directivelor europene privind achiziţiile publice, adoptate în anul 2004, motivat de relansarea investiţiilor în cadrul economiei reale şi, implicit, depăşirea crizei actuale a economiei europene.

Astfel, încă de la data de 20.12.2011, Comisia a transmis, atât la Parlament cât şi la Consiliu, propunerea privind noile directive privind achiziţiile publice.

Iniţierea proiectului de directivă privind achiziţiile publice şi de abrogare a Directivei 2004/18/CE, care a fost adoptat cu modificări[1], la prima lectură de către Parlamentul European la data de 15.01.2014, potrivit prevederilor art. 94 alin. (3) TFUE, a avut ca scop valorificarea pontenţialului achiziţiilor publice in cadrul pieţei unice, în vederea promovării unei creşteri economice sustenabile, a ocupării forţei de muncă şi a incluziunii sociale.

Astfel, pe lângă derularea unor proceduri de atribuire eficace şi sustenabile din punct de vedere social, participarea efectivă a IMM-urilor, prin adaptarea achiziţiilor publice la necesităţile acestora, textul noilor directive pledează şi în favoarea promovării calităţii şi inovării în materie de achiziţii publice, a reducerii birocraţiei inutile, a includerii aspectelor de mediu şi sociale (în favoarea protejării locurilor de muncă şi a condiţiilor de muncă, precum şi în favoarea persoanelor cu handicap şi a altor grupuri defavorizate)[2].

Având în vedere faptul că normele de muncă şi sociale se regăsesc doar în cadrul considerentelor proiectului de directivă, mă aliniez poziţiei Comisiei pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale, care, în cadrul Avizului destinat Comisiei pentru piaţa internă şi protecţia consumatorilor referitor la propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind achiziţiile publice, susţine că aceste aspecte, ar trebui incluse în cadrul articolelor proiectului de directivă şi toate dispoziţiile aplicabile la locul de muncă şi prevăzute de acorduri internaţionale şi de reglementări europene, dar şi de legislaţia naţională, de hotărâri arbitrale sau de acorduri colective, trebuie să fie aplicabile şi în situaţii transfrontaliere. Mai mult, acest act normativ ar trebui să reglementeze posibilitatea autorităţile contractante de a integra şi alte tipuri de criterii sociale în specificaţiile tehnice şi/sau în criteriile de atribuire, cum ar fi spre exemplificare crearea de condiţii de muncă pentru grupuri dezavantajate, egalitate, acces la formare sau comerţ echitabil. Astfel, încă de la iniţierea procedurii de atribuire s-ar putea evalua dacă ofertantul poate îndeplini aceste criterii[3].

Deşi această poziţie nu a fost preluată în textul directivelor, totuşi, în cadrul considerentelor, Parlamentul susţine că “încadrarea în muncă şi munca contribuie la integrarea în societate şi sunt elemente esenţiale care garantează şanse egale pentru toţi. În acest context, atelierele protejate pot juca un rol important. Acelaşi lucru este valabil şi pentru alte întreprinderi sociale al căror principal obiectiv este de a sprijini integrarea socială şi profesională sau reintegrarea persoanelor cu handicap şi a persoanelor dezavantajate, cum ar fi şomerii, membrii minorităţilor defavorizate sau alte grupuri marginalizate din punct de vedere social. Cu toate acestea, este posibil ca astfel de ateliere sau de întreprinderi să nu poată obţine contracte în condiţii de concurenţă normale. În consecinţă, este oportun să se prevadă că statele membre ar trebui să fie în măsură să rezerve pentru astfel de ateliere sau întreprinderi dreptul de a participa la procedurile de atribuire a contractelor de achiziţii publice sau a anumitor loturi de contracte sau să rezerve executarea contractelor în cadrul programelor de angajare protejată”.

Aşa cum se poate observa, noile acte normative au ca scop nu numai facilitarea participării întreprinderilor mici şi mijlocii la procedurile de atribuire – organizate în vederea cheltuirii banului public cu respectarea principiilor Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), respectiv libera circulaţie a mărfurilor, libertatea de stabilire şi libertatea de a furniza servicii, şi celor care derivă din acestea, respectiv egalitatea de tratament, nediscriminarea, recunoaşterea reciprocă, proporţionalitatea şi transparenţa -, ci şi luarea în considerare a Convenţiei Naţiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap[4] în momentul în care autoritatea contractantă va alege mijloacele de comunicare, specificaţiile tehnice, criteriile de atribuire şi condiţiile de executare a unui contract.

Potrivit procedurii prevăzută de prevederile art. 297 alin. (3) TFUE, poziţia adoptată de Parlament în prima lectură la data de 15.01.2014, se transmite Consiliului, acesta din urmă putând să adopte această poziţie potrivit alin. (4) sau să refuze, situaţie în care, potrivit alin. (5), îşi va formula propria poziţie, urmare a primei lecturi pe care o va trimite Parlamentului European, împreună cu motivele care au condus la aceasta, pentru parcurgerea etapei următoare a procedurii de adoptare a actelor expres reglementată de Tratat, respectiv “a doua lectură”.

Trebuie subliniat faptul că, în procedura de adoptare a actelor normative, Consiliul şi Parlamentul sunt situate pe picior de egalitate, astfel că cele două instituţii adoptă actele legislative fie în primă lectură, fie în a doua lectură. Dacă, în urma celei de a doua lecturi cele două instituţii nu au ajuns încă la un acord, se convoacă un comitet de conciliere.

Potrivit prevederilor art. 297 din TFUE actele legislative adoptate în conformitate cu procedura legislativă ordinară se semnează de preşedintele Parlamentului European şi de preşedintele Consiliului, după care se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absenţa acesteia, în a douăzecea zi de la publicare.