Încă din anul 2009, România a identificat şi reglementat un mod simplificat prin care ofertanţii să poată să demonstreze îndeplinirea unor cerinţe minime de calificare, modalitate, care într-o primă fază, se considera ca fiind suficientă depunerea unei declaraţii pe proprie răspundere, iar ulterior se pot solicita confirmări ale informaţiilor declarate cu alte documente justificative[1]. Prin reglementarea acestui mod simplificat, legiuitorul a avut în vedere şi modul în care autorităţile contractante au pus în practică prevederile legale în domeniul achiziţiilor publice, ce a dus la concluzia existenţei unor tendinţe, care, în unele cazuri, au provocat întârzieri nejustificate în procesul de achiziţie, au generat în mod pregnant aspecte birocratice în detrimentul asigurării cursivităţii şi finalităţii procedurilor de atribuire, precum şi la restricţionări artificiale ale competiţiei.

În acest sens, prin modificările aduse de H.G. nr. 834/2009 la H.G. nr. 925/2006, legiuitorul a acordat posibilitatea operatorilor economici ca iniţial să depună o simplă „declaraţie pe propria răspundere, semnată de reprezentantul său legal, prin care confirmă că îndeplineşte cerinţele de calificare astfel cum au fost solicitate în documentaţia de atribuire. Declaraţia va fi însoţită de o anexă în care ofertantul trebuie să menţioneze succint, dar precis, modul concret de îndeplinire a respectivelor cerinţe – inclusiv, dacă au fost solicitate, diverse valori, cantităţi sau altele asemenea”[2].

Deşi legiuitorul a reglementat depunerea în primă etapă a unei declaraţii, în practică atât operatorii economici cât şi autorităţiile contractante au întâmpinat dificultăţi în etapa de verificare a îndeplinirii criteriilor de calificare, motivat de faptul că exprimarea textului actului normativ este una eliptică. Aceasta a condus la interpretarea diferită a conţinutului anexei la declaraţia pe propria răspundere care trebuia „să menţioneze succint, dar precis, modul concret de îndeplinire a respectivelor cerinţe”.