Publicat în revista nr. 153 – Iunie 2020

Bogdan DUMITRACHE

După ce că am adoptat-o târziu, nici măcar nu am făcut-o perfectă ?
Aceasta ar putea fi o întrebare care, pentru (semi ?)cunoscători ai domeniului achiziţiilor publice, domeniu devenit, în ultimii ani, unul strategic la nivel european, nu doar naţional, să se fi ridicat o dată cu lecturarea dispoziţiilor pe care primul decret al stării de urgenţă le-a consacrat domeniului.
Posibilitatea acordată, prin acest decret, autorităţilor publice centrale sau, într-un cuvânt (nu foarte riguros juridic, de altfel), statului de a achiziţiona „în mod direct” materiale şi echipamente necesare combaterii pandemiei a trecut, la o primă vedere, drept colacul de salvare aruncat materiei achiziţiilor publice ca una, nu-i aşa ?, nepregătită, prin propria reglementare, să facă faţă neprevăzutului. Aşadar, a părut să fie nu doar oportun, ci de-a dreptul necesar un decret prezidenţial pentru a permite statului să achiziţioneze, cu maximă supleţe şi în regim de viteză, materiale, echipamente, aparatură medicală, fără a parcurge rigorile licitaţiilor deschise ori ale celorlalte proceduri de achiziţie reglementate în dreptul comun al achiziţiilor publice, adică în Legea nr. 98/2016, transpunerea, ne reamintim, târzie a directivelor europene.
Experţii par să aibă însă o abordare mai nuanţată decât (semi)cunoscătorii. Cei dintâi au descoperit în Legea nr. 98/2016 un text care permitea autorităţilor contractante să aplice, din momentul apariţiei neprevăzutului, o anumită procedură de achiziţie, şi anume procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, privită ca fiind mai flexibilă, dar şi cu garanţii mai reduse în privinţa accesului operatorilor la procedura de atribuire faţă de procedura licitaţiei…

Pentru a vizualiza editorialul integral, vă rugăm să vă ABONAȚI!