La nivelul acquisului comunitar, conceptul de „liste oficiale ale operatorilor economici agreaţi” şi-a găsit reglementarea încă din anul 1992, prin cele trei directive care au legiferat domeniul achiziţiilor publice, respectiv: Directiva 92/50/CEE a Consiliului din 18 iunie 1992 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de servicii[1], Directiva 93/36/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de bunuri[2] şi Directiva 93/37/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de lucrări[3].
Recunoscând dreptul statelor membre de a deţine o listă oficială a operatorilor economici agreaţi, textul celor trei directive europene a instituit obligaţia acestora de a comunica adresa organismului la care cererile de înregistrare pot fi făcute în alte state membre, precum şi obligaţia de informare a Comisiei Europene, care se asigură de distribuţia listei. În esenţă, cele trei directive europene reglementau o serie de aspecte referitoare la acest concept, pornind de la premisa că furnizorii/prestatorii/contractorii înscrişi în listele oficiale ale statelor membre pot prezenta autorităţii contractante, cu ocazia fiecărui contract, un certificat de înscriere eliberat de autoritatea competentă. Acest certificat trebuie să precizeze referinţele care au permis înscrierea pe lista şi clasificarea inclusă în respectiva listă. De asemenea, se prevedea ca certificatul de înregistrare la organele competente din listele oficiale ale unui stat membru instituie o prezumţie referitoare la aptitudinea de prestare/furnizare/executare, cu privire la autorităţile contractante din alte state membre. În concepţia reglementării europene, informaţiile care pot fi deduse din înscrierea pe listele oficiale nu pot fi puse la îndoială. Pentru înregistrarea furnizorilor/prestatorilor/contractorilor din alte state membre pe o listă oficială, nu puteau fi cerute alte dovezi şi declaraţii decât cele solicitate de furnizori naţionali.
Acest concept a fost preluat ulterior de dispoziţiile Directivei 2004/18/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de servicii[4]. În acest sens, pct. (45) din recitalul directivei prevedea posibilitatea statelor membre de a elabora liste oficiale de contractanţi, de furnizori sau de prestatori de servicii sau un sistem de certificare de către organismele publice sau private, precum şi efectele unei astfel de înregistrări sau certificări în cadrul unei proceduri de atribuire a contractelor de achiziţii publice într-un alt stat membru. În ceea ce priveşte listele oficiale de operatori economici agreaţi, directiva prevedea că trebuie să se ţină seama de jurisprudenţa Curţii de Justiţie în cazul în care un operator economic care face parte dintr-un grup îşi asumă capacităţile economice, financiare sau tehnice ale altor societăţi din grup în sprijinul cererii sale de înscriere. În acest caz, operatorul economic este cel care trebuia să dovedească faptul că dispune efectiv de respectivele resurse pe întreaga perioadă de valabilitate a înscrierii. În scopul înregistrării, un stat membru putea să determine nivelul de cerinţe care trebuie atins şi în special, de exemplu, în cazul în care operatorul economic îşi asumă capacitatea financiară a unei alte societăţi din grup, răspunderea, solidară dacă este cazul, a respectivei societăţi.
ec. Johann NUNWEILER, expert achiziţii publice
Pentru a viziualiza articolul în integralitatea sa, vă rugăm să vă ABONAȚI!
