Mircea-Nicolae Cotoroş, Senior Manager Fonduri Europene, Deloitte Audit & Servicii de Investigare a Riscurilor, a acordat un interviu Revistei de Achiziții Publice, ocazie cu care a vorbit despre noile Directive Europene, vulnerabilitățile sistemului de achiziții publice din România sau despre provocările de viitor ale instituțiilor românești în acest domeniu.

Rep: Care credeţi ca sunt cele mai importante noutăţi introduse prin noile Directive Europene?

Mircea-Nicolae Cotoroş: Încă de la început doresc să precizez faptul că noile măsuri sunt menite să reducă birocraţia, să promoveze eficienţa utilizării fondurilor publice, să crească gradul de transparenţa şi responsabilitate în modul în care autorităţile publice acordă contracte pentru bunuri, servicii şi lucrări. Printre noutăţile introduse se numără consultările preliminare ale pieţei, lucru care vine în sprijinul autorităţilor publicare, care în acest fel  pot beneficia de un suport extern din ce în ce mai necesar, având în vedere dimensiunile deficitare ale aparatului bugetar în unele zone. De pildă, Autorităţile de Management a Programelor Operaţionale ar putea beneficia de aceasta consultare, mergând chiar mai departe şi alegând un singur consultant pe tot parcursul unei perioade de programare, oferind astfel suportul necesar  contractării, implementării, monitorizării şi auditării proiectelor de către o singură terţă parte, ce ar putea deveni partener temporar al acelei autorităţi. Avantajele unui astfel de parteneriat ar fi imediat cuantificabile, atât din punct de vedere al timpului câştigat în urma organizării unei singure proceduri în dauna organizării de proceduri separate pentru etape diferite ale perioadei de programare, din punct de vedere tehnic, prin faptul că ar exista o singură etapă de acomodare între viitorii partenerii în dauna permanentului periplu a unui număr ridicat de consultanţi în interiorul structurii organizatorice a Autorităţii.

O altă modificare importantă este cea legată de noile reglementări ale criteriilor de atribuire. Consider că noile Directive Europene vor încuraja utilizarea criteriului „oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere financiar” în dauna preţului cel mai scăzut, aducând în fata noastră un deziderat mult mai vechi al Comisiei Europene, şi anume accentul pe o analiză cost versus eficienţă şi nu pe un concurs unde preţul cel mai jos are cea mai mare şansă de a se impune. Totuşi, cu toate că se doreşte o utilizare unica a criteriului „oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere financiar”, aceasta nu reprezintă o renunţare definitivă la criteriul „preţul cel mai scăzut”.

De asemenea, important de menţionat este faptul că se introduce o nouă procedură “Parteneriatul pentru inovare”, prin care autorităţile publice vor putea să lanseze o procedura de achiziţii, fără a cunoaşte soluţia finala, lăsând posibilitatea ofertantului să dezvolte o soluţie inovatoare, împreună cu autoritatea. Ca procedură de atribuire se aseamănă cu procedura competitivă cu negociere şi dialogul competitiv, rămâne însă de văzut dacă era chiar necesar o nouă procedură şi dacă va fi intr-adevăr utilizată.

Rep: Cum vedeţi stabilitatea, transparenţa, corectitudinea, dar mai ales eficienţa sistemului de achiziţii publice românesc, în această perioadă de transpunere a Directivelor europene?

Mircea-Nicolae Cotoroş: Proiectul de transpunere legislativă este un proiect extrem de complex. De la începutul anului, am observat o atenţie sporită acordată acestui proiect, atât din partea mediului de afaceri cât şi din partea reprezentanţilor instituţiilor abilitate, ceea ce mă face să cred că lucrurile vor fi analizate temeinic şi vor fi abordate într-un mod transparent şi profesionist. Modificările actuale abordează tematici legate de jurisprundenţa statelor membre, fapt ce arată că majoritatea statelor membre au probleme în ceea ce priveşte stabilitatea, transparenţa, corectitudinea sau eficienţa sistemului de achiziţii publice. Totuşi, revenind la cazul României, consider că se pot aduce îmbunătăţiri semnificative ale cadrului normativ în domeniul achiziţiilor publice, remarcând totuşi şi progresele evidente în ceea ce priveşte anumite probleme-cheie, cum ar fi conflictele de interese sau achiziţiile efectuate de beneficiarii privaţi ce accesează fonduri europene.

[su_note note_color=”#831e0c” text_color=”#fcf8ee”]CLICK AICI PENTRU A TE ABONA LA EDIȚIA TIPĂRITĂ A REVISTEI DE ACHIZIȚII PUBLICE[/su_note]

Rep: Care credeţi că sunt punctele slabe ale proiectului de transpunere legislativă, pentru ţara noastră ? Cum vedeţi rolul ANRMAP şi CNSC în viitorul sistemului achiziţiilor publice?

Mircea-Nicolae Cotoroş: Ţin să subliniez faptul că, în cadrul autorităţilor publice, există extrem de multe persoane bine pregătite şi dornice să îmbunătăţească sistemul achiziţiilor publice. ANRMAP, CNSC, UCVAP, ANI, SGG, Ministerul Justiţiei, Ministerul Dezvoltării, Ministerul Societăţii Informaţionale sunt, din punctul meu de vedere, cheile acestor modificări. Fiecare dintre aceste insituţii are un rol determinant în viitoarea transpunere legislativă, dovada stând şi proiectul de modificare şi transpunere a Directivelor Europene aflat în dezbatere publică pe site-ul ANRMAP. Totuşi, o temere cu privire la transpunerea corectă şi în termen a Directivelor există. Această temere este legată de informatizarea proceselor de achiziţie publică (e-Licitatie). Aşa cum bine ştim, dorinţa Comisiei Europene este de a informatiza pâna în 2018, în integralitate, procesul acchiziţiilor publice, ceea ce, în cazul României, dar nu numai, ar reprezenta o problemă. În momentul de faţă sunt multe autorităţi publice locale şi centrale care nu pot beneficia de condiţii necesare pentru desfăşurarea în integralitate a unei proceduri online. De asemenea, consider că Directivele şi Comisia Europeană doresc şi o informatizare a procesului intern ce are loc în bucatăria autorităţilor contractante în timpul unei proceduri de achiziţie, respectiv servicii de arhivare şi management a informaţiilor, ceea ce ar însemna că termenul acordat, anul 2018, devine un termen destul de greu de atins. Din punctul meu de vedere, o soluţie pentru unele dintre aceste probleme ar putea să fie implementarea unor proiecte de infrastructură de tip „cloud”.

Rep: Care este viziunea dv. din punct de vedere a zonelor de risc ce generează nereguli în procesul achiziţiilor publice, specifice ţării noastre?

Mircea-Nicolae Cotoroş: Zonele de risc ce generează nereguli în procesul achiziţiilor publice sunt zone de risc specifice tuturor statelor membre. De multe ori ne place să privim România că o zonă separată cu probleme pe care alte state nu le întâmpină deşi acest lucru nu este adevărat. Din punctul meu de vedere, cele mai des întâlnite probleme, în România, sunt conflictul de interese, punerea în aplicare, în mod echilibrat, a conceptului ce a stat la baza garanţiei de bună conduită şi cadrul legislativ interpretabil ce poate conduce două persoane diferite la concluzii diferite, dar totuşi corecte. Dacă în cazul conflictului de interese consider că, odată cu implementarea sistemului de prevenţie a conflictelor de interese în domeniul achiziţiilor publice, progresele vor fi substanţiale, în ceea ce priveşte cadrul legislativ evaziv şi interpretabil va trebui să treacă mult timp până se va pune la punct un sistem în care două persoane diferite, aflate în poziţii diferite de-a lungul unui proces de verificare/evaluare a unei proceduri de achiziţie publică să se poate raporta la un singur punct de vedere şi să ofere acelaşi răspuns unei probleme.

Rep: Ce practică a ţărilor europene o vedeţi mai uşor aplicabilă ţării noastre din punct de vedere al sistemului achiziţiilor publice.

Mircea-Nicolae Cotoroş: Nu cred că putem vorbi de un model ce poate fi importat, în întregime, în România. Aceste noi Directive oferă tuturor statelor oportunitatea de a-şi ajusta semnificativ legislaţia în domeniul achiziţiilor publice. România ar putea profita de acest moment pentru a se documenta cu privire la efectele pozitive şi negative ale reformelor efectuate de alte state europene cu experienţa mai îndelungată în domeniul achiziţiilor publice. Totuşi, consider că un exemplu de „best practice” ar fi cel din Olanda, care a reuşit să creeze un sistem legislativ propice dezvoltării Parteneriatelor Publice-Private. Aceste parteneriate ar reprezenta o soluţie viabilă la proiectele complexe de infrastructură. Un alt exemplu interesant îl oferă chiar cel al Comisiei Europene: Short-listingul (n.red. lista scurtă) ar putea fi un alt exemplu de „best practice”, respectând toate principiile legislaţiei interne şi ale Directivelor, prin care autorităţile contractante să-şi asigure finalitatea şi buna implementare a proiectelor. De asemenea, prin short-listare autorităţile contractante vor avea la îndemână posibilitatea ca în cazul în care exista probleme de natură temporală, financiară sau tehnică cu implementarea unui proiect, să apeleze imediat la serviciile unui alt operator economic din short-list, fără a avea vreo povară birocratică sau financiară.