Ţin să precizez, încă de la începutul acestui material, că nu intenţionez a face apologia contradicţiilor normative (chiar conflicte de reglementare) rezultând din procesul de adoptare a actelor normative la care mă voi referi, ci doar să remarc bunele intenţii ce rezultă din conţinutul acestora.

Subiectul tratat pare, la prima vedere, o continuare a articolului din aceeaşi publicaţie, apărut în luna Martie a anului acesta, sub titlul Curiozităţi/contradicţii legislative în domeniul atribuirii unor contracte de achziţie publică, numai că, de data aceasta, conţine şi aprecieri, nu doar critici, la adresa actelor normative vizate.

Este de remarcat apariţia, în Monitorul Oficial Partea I, nr. 650/22.10.2013, a Ordinului nr. 1120 din 15 octombrie 2013, al Ministrului Fondurilor Europene, pentru aprobarea Procedurii simplificate aplicate de beneficiarii privaţi în cadrul proiectelor finanţate din instrumente structurale, obiectivul “Convergenţă”, precum şi în cadrul proiectelor finanţate prin mecanismele financiare SEE şi norvegian pentru atribuirea contractelor de furnizare, servicii şi lucrări[1], ce abrogă Ordinul nr. 1050/2012 al MAEur, care conţinea o procedură cu destinaţie similară.

Remarcam însă, în articolul la care făceam referire anterior, legat de acest ordin abrogat, pe lângă contradicţiile cu alt act normativ (Ordinul Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice – ANRMAP – nr. 313/2011), care le conţinea, inclusiv lipsa oricărei simplificări a procedurilor impuse beneficiarilor privaţi ai fondurilor structurale.

Ori, noul act normativ, procură acestor beneficiari de finanţări, ce nu au calitatea de autoritate contractantă, un avantaj salutar, respectiv o simplificare a modului în care ar trebui să angajeze fondurile comunitare, nu doar a celor structurale.

Astfel, de la obligaţia, prevăzută în actul normativ abrogat, de a organiza proceduri de atribuire în concordanţă cu dispoziţiile OUG nr. 34/2006,  chiar şi pentru valori sub pragurile de excepţie prevăzute de acest act normativ, beneficiarii privaţi de finanţări din fonduri europene gestionate de autorităţi de management, pe baza noului ordin, au trecut doar la obligaţia parcurgerii unor paşi clari şi facil de urmărit (din punct de vedere formal) dintr-o procedură simplificată, ce nu mai presupune eforturi specifice unei organizări a achiziţiei de către o autoritate contractanntă.

Conform noii proceduri, organizatorul achiziţiei de servicii şi lucrări pentru valori mai mici decât cele de la art. 9 lit. c) şi c¹) din OUG nr. 34/2006[2], ori de produse, indiferent de valoarea lor, nu trebuie să mai desemneze persoane responsabile cu achiziţia publică, nu trebuie să întocmească documente justificative de alegere a unei proceduri specifice, de alegere a unor criterii de calificare sau de atribuire, nu trebuie să publice anunţuri în SEAP sau în JOUE, nu trebuie să respecte strict (sub sancţiuni de tipul anulabilităţii actelor emise) nişte perioade de corespondenţă cu participanţii la competiţie, nu trebuie să supună validării unor organisme de control ex-ante (precum ANRMAP, UCVAP) documente din procedură, ş.a.m.d..

De asemenea, trebuie remarcat că noul ordin poate fi aplicat unei sfere mai extinse de astfel de achiziţii, fiind cuprinse în aria sa de reglementare şi finanţările din mecanismele financiare SEE şi din fondul norvegian.

Se remarcă, în acelaşi timp, extinderea aplicabilităţii dispoziţiilor noului ordin, prin libera alegere a celor cărora le sunt opozabile, asupra achiziţiilor deja demarate sub auspiciile vechiului ordin. Astfel, aceştia pot decide dacă le continuă sub imperiul vechii reglementări ori dacă, după anularea procedurilor în cauză, organizează o procedură simplificată, pe baza noii reglementări.

Prin urmare, se poate aprecia că, pe baza acestei noi reglementări, beneficiarii privaţi de finanţare au la dispoziţie un cadru legislativ mai permisiv şi unitar[3] de angajare şi raportare a cheltuielilor din aceste finanţări, dar făcute cu asigurarea respectării principiilor aplicabile achiziţiilor publice, cadru ce pare că va facilita absorbţia fondurilor europene (partea din aceste fonduri ce se va regăsi în limitele prescrise).

Deşi acest nou act normativ este un instrument util subiecţilor de drept privat ce beneficiază de finanţări europene, modalitatea de adoptare a lui pare a fi tributul necesar obţinerii unei reglementări permisive.

Rămân, precum şi în cazul actului normativ ce l-a precedat, disputele născute pe marginea originii lui, respectiv cea legată de coexistenţa altui act normativ de acelaşi nivel care interzice enunţarea unor astfel de reguli de către alte instituţii de reglementare decât ANRMAP[4], precum şi cea legată de competenţa Ministerului Fondurilor Europene de a emite acte normative în domeniul achiziţiilor publice.

Chiar dacă acelaşi act normativ conţine şi reguli referitoare la modalităţile de monitorizare a cheltuielilor implicate de derularea contractelor în cauză, acestea fiind, totuşi, contracte de achiziţie publică, atribuirea lor ar fi trebuit să se supună unor reguli emise de autoritatea de reglementare desemnată în acest domeniu din România[5].

Însă, în lipsa unei reacţii necesare din partea ANRMAP, adoptarea acestui ordin de către ministerul responsabil de gestionarea fondurilor europene pare o soluţie practică, iar disputele amintite ar fi putut fi definitiv înlăturate dacă mecanismul de aprobare a procedurii simplificate ar fi fost supus aprobării printr-un ordin comun, al celor două instituţii amintite.

La fel de util derulării achiziţiilor derulate pe baza fondurilor comunitare, precum ordinul amintit mai sus, pare a fi şi Ordinul comun, având 4 emitenţi (Ministerul Fondurilor Europene, Ministerul Transporturilor, Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice), nr. 1127/1320/2488/93182 din 2013, publicat în Monitorul Oficial Partea I, nr. 711/19.11.2013, pentru aprobarea Instrucţiunii privind plata echipamentelor şi/sau a materialelor livrate şi recepţionate de către beneficiar pe şantier în cadrul lucrărilor finanţate din programele operaţionale aferente[6].

În concordanţă cu Instrucţiunea în cauză, la derularea contractelor de lucrări de tip FIDIC[7], se va putea reactiva subclauza 14.5 (suspendată, în prezent), conform căreia, furnizorii echipamentelor/materialelor, ce ar urma să fie puse în operă în cadrul unor lucrări (precum staţii de epurare ori de tratare a apelor), pot să primească 80% din costul acestora la livrarea şi recepţionarea lor pe şantier (deci, înainte de finalizarea contractelor de lucrări în cauză).

Pentru echilibrul reglementării, se remarcă faptul că facilitatea în cauză, care urmăreşte fluidizarea finanţărilor/deblocarea resurselor furnizorilor, este acompaniată de reguli care să împiedice utilizarea ei excesivă.

Pe de o parte, nivelul plăţilor este limitat expres, neputând depăşi 15% din valoarea contractului de achiziţie publică şi nici suma de 5.000.000 euro.

Pe de altă parte, în cazul în care antreprenorul nu este în măsură să justifice obiectiv întârzierea punerii în operă a echipamentelor, va fi obligat la plata unor penalităţi de întârziere, de 0,1%/zi din valoarea contractului de lucrări.

De asemenea, reglementarea stabileşte reguli privind derularea recepţiei şi întocmirea documentelor necesare, inclusiv obligaţii de conservare a echipamentelor, până la punerea în operă, pentru antreprenor.

Este evident că aceste reguli vor facilita o derulare mai rapidă a procedurilor de angajare a fondurilor comunitare afectate lucrărilor în cauză, precum şi a celor de decontare şi urmărire a lor.

Pe de altă parte, o astfel de abordare secvenţială a problemelor din domeniul achiziţiilor publice ar trebui să fie evitată, tocmai pentru a da unitate, consecvenţă şi previzibilitate întregului proces de angajare a cheltuielilor publice în contracte de achiziţii publice, indiferent de sursa de finanţare.

Oare reglementări similare celor amintite mai sus (cele două ordine) nu ar fi mai utile dacă ar avea opozabilitate generală, în toate achiziţiile publice?

Cum am putea accepta că organisme de drept privat ar avea capacitatea de a derula contracte, atribuite pe baza unei proceduri simplificate, de valori însemnate (pentru contractele de furnizare neexistând un prag valoric), concurente cu cele pentru care autorităţi contractante, cu structuri/persoane desemnate să organizeze achiziţii publice, ar avea obligaţia organizării, cel puţin, a unei cereri de oferte, iar acestea din urmă nu ar avea aceeaşi capacitate?

Opinez că, de lege ferenda, renunţarea la modalitatea formalistă actuală de derulare a cererii de oferte, eventual, înlocuirea ei, prin adoptarea unei proceduri simplificate, similară celei analizate la începutul prezentului material, ar fi o măsură care să accelereze şi să asigure o mai bună absorbţie a fondurilor europene.

De altfel, o asemenea măsură nu ar fi contrară nici dreptului comunitar, ce nu ne obligă la reglementarea unei proceduri de excepţie de acest tip, pentru achiziţii de o valoare sub pragurile consacrate la art. 57 din OUG nr. 34/2006.

Viorel Pârvu

Consilier de soluționare a contestațiilor în achiziții publice