Publicat în revista nr. 110 – Noiembrie 2016

Av. Daniel Stiger

Încep prezentul articol cu precizarea că studiul comparat pe care intenţionez să îl creionez instituţiei subcontractării prin prisma atât a noilor cât şi a vechilor reglementări privind cadrul legal al achiziţiilor publice din România, pe lângă faptul că nu se doreşte a fi unul exhaustiv, va fi structurat în două părţi, respectiv:
– o primă parte (prezentul articol), în care voi trata acele aspecte reglementate de dispoziţiile art. 218 din Legea nr. 98/2016 privind achiziţiile publice („Legea nr. 98/2016”) care conferă autorităţilor contractante dreptul de a efectua plăţi direct către subcontractanţii agreaţi cu contractorul a cărui ofertă a fost declarată câştigătoare a unei anumite proceduri de achiziţie; şi
– o a doua parte, în care voi detalia dispoziţiile art. 219 şi art. 220 din Legea nr. 98/2016 care reglementează (i) aspecte ce ţin de drepturile şi obligaţiile contractantului care propune subcontractanţi, precum şi (ii) aspecte referitoare la înlocuirea sau introducerea de noi subcontractanţi.
De asemenea, înainte de a trece la detalierea subiectului ce va face obiectul prezentului articol, în considerarea faptului că, practic, dispoziţiile conţinute în Legea nr. 98/2016 şi în Legea nr. 99/2016 apar ca fiind similare, ţin să fac şi menţiunea că mă voi limita să analizez doar acele reglementări ce sunt conţinute de primul act normativ şi să semnalez eventualele diferenţe doar acolo unde este cazul şi doar în măsura în care acestea, strict din punctul meu de vedere, sunt fundamentale.
Aşadar, un prim aspect asupra căruia mă opresc şi care reprezintă un ele-ment de noutate introdus de Legea nr. 98/2016 [dar şi de Legea nr. 99/ 2016 privind achiziţiile sectoriale („Legea nr. 99/2016”)] este acela că legiuitorul a procedat la definirea expresă a termenului de „subcontractant”…..

Pentru a viziualiza articolul integral, vă rugăm să vă ABONAȚI!