Publicat în revista nr. 155 – August 2020

Avocat Dragoş ZORIN Partner, SCA Nicolescu Zorin & Asociaţii

Marcel BĂLŢESCU Avocat colaborator, SCA Nicolescu Zorin & Asociaţii

În introducerea la Publicaţia nr. 758 a ICC, preşedintele comisiei de redactare, dl Georges Affaki, îşi exprima speranţa că noua publicaţie „(…) va limita semnificativ tendinţa îngrijorătoare pe care unele instanţe au demonstrat-o în ultimii ani de a recalifica garanţiile la cerere ca garanţii accesorii(…)” (tr. n.). Recent, prin Decizia nr. 27/2020 de dezlegare a unei chestiuni de drept, ICCJ a pronunţat o soluţie care pare să înfrângă acest deziderat.
Chemată să se pronunţe asupra chestiunii admisibilităţii unei cereri de emitere a unei ordonanţe preşedinţiale pentru suspendarea executării scrisorii de garanţie de bună execuţie aferente unui contract de achiziţie publică, ICCJ s-a pronunţat în sens negativ. Dincolo de soluţie în sine, argumentele reţinute de curte pentru a pronunţa această soluţie pot fi puse la îndoială. Mai mult, aceste argumente sunt de natură să producă o serie de efecte bizare, peste care credem că instanţa supremă a trecut poate cu prea multă uşurinţă.
Nu vom insista asupra circumstanţelor speţei care a stat la baza deciziei. Acestea au fost deja foarte pertinent prezentate în numărul anterior al publicaţiei. Pentru cursivitate, vom aminti pe scurt totuşi argumentele reţinute de ICCJ pentru a pronunţa această soluţie şi modul în care acestea se raportează la înţelegerea „tradiţională” a scrisorii de garanţie bancară (I), urmând ca mai apoi să încercăm să izolăm consecinţele voite sau mai puţin voite ale deciziei (II).
I. Decizia ICCJ – o soluţie neortodoxă?
Astfel cum am anticipat deja, soluţia instanţei se sprijină pe câteva argumente surprinzătoare şi, aşa cum vom vedea, se depărtează de regulile care guvernează materia garanţiilor autonome.
1. Argumentele instanţei
Având în vedere că limitează posibilităţile de acţiune ale părţii interesate, dar şi caracterul său obligatoriu, decizia ar fi trebuit poate să bazeze pe o argumentaţie mai detaliată. Din păcate, motivarea deciziei nu este dintre cele mai extinse, fapt care nu numai că a prilejuit apariţia unor fracturi în raţionament, dar ar putea şi să lase loc de interpretări acolo unde nu ar fi fost cazul.
În orice caz, principalul argument pe care se bazează decizia pleacă de la faptul că garanţia de bună-execuţie este anexă la contractul de achiziţie publică, potrivit dispoziţiilor (destul de stângace) ale art. 40 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 98/2016 privind achiziţiile publice. Or, din această împrejurare instanţa supremă extrage concluzia aparent inconturabilă că garanţia de bună execuţie ar face parte integrantă din contractul de achiziţie publică. De aceea, „(…) cererile şi acţiunile la care sunt îndrituite părţile sunt cele prevăzute de legea specială, respectiv Legea nr. 101/2016, care se referă la contractele de achiziţie publică”…..

Pentru a vizualiza articolul integral, vă rugăm să vă ABONAȚI!